Ce mai facem și de ce nu am mai scris pe blog

Ce mai facem și de ce nu am mai scris pe blog
Share and love:

De mai bine de jumătate de an suntem în Iași. Eu, Eliza sunt din Iași, dar am plecat de vreo 7 ani de acasă, în București. Iar Leo este din Drobeta-Turnu-Severin, în celălat capăt de țară. Am venit aici pentru că ai mei sunt plecați în Italia, iar apartamentul a stat în chirie până anul trecut. Am fost norocoși că, deși nu s-a terminat frumos între noi și chiriaș și ne pare foarte rău despre cum au decurs lucrurile, apartamentul a rămas liber chiar cu o lună înainte să înceapă pandemia.

Izolarea pentru noi a fost ok cu multe griji financiare. Ne-au ajutat ai noștri, dar am încercat să facem tot posibilul să ne găsim joburi. Am lucrat și online pe Upwork. Eu mi-am găsit câteva gigs pe scris, dar destul de puțin plătite. Iar Leo s-a afundat în cursuri și podcasturi. 

Chiar la o săptămână de când începuse izolarea, ne-a scris un cuplu de chileni pe care îi cunoscusem în Cappadocia că au rămas blocați în România. Au stat două săptămâni în Focșani la o familie de români pe care o cunoscuseră în Iordania. Apoi au venit la noi și au rămas trei luni. 

Leo, eu, Daniela, Cristian în prima zi prin Iași după 2 luni de izolare, în Grădina Botanică.

A fost o experiență faină pentru noi, cât de faină s-a putut având în vedere contxtul. Și ei, și noi am trecut prin stări de anxietate constante, ca toată lumea. Ei nu știau cât vor trebui să rămână în România și/sau dacă vor putea să își continue călătoria. Noi nu știam și atât.

Dar ne-am ocupat timpul cu remy, cu lecții de spaniolă, cu lecții de engleză, cu filme aproape în fiecare seara și cu multă, multă mâncare. Și vreau să vă spun că în Chile se mâncă mai multă carne ca în țările românești. Adică la ei nu există masă fără carne. Pe bune vă zic, că posturile noastre religioase ne-au mai învățat rețete vegetariene, ciorbe, mâncărici de legume. Din partea echipei chilene, Daniela gătea extrem de bun și din pasiune. Din partea echipei române, Leo ne-a uimit cu rețete super faine. 

Masa pregătită de Daniela în ultima lor zi în România. Două tipuri de empanadas con carne, dulciuri, sosuri și vin din Chile cumpărat de la Auchan.

Am aflat o grămadă de chestii despre Chile. Este una dintre cele mai dezvoltate țări din America de Sud. Conviețuiesc cu triburile de indieni, sunt o țară izolată de lanțul muntos Anzi, produc un vin super bun, Insula Paștelui le aparține. Ei încă se uită la telenovele. Chiar e o țară pe care vrem să o vizităm. Din păcate și ei se confruntă cu corupția și au propria drama națională cum avem noi comunismul. 

O să vă povestesc tot ce am învățat despre Chile de la Daniela și Cristi într-un alt articol.

Pe la sfârșitul pandemiei și după câteva zeci de aplicații la joburi, m-am angajat part-time pe o poziție de marketing la o agenție de turism ce se ocupă exclusiv cu tabere internaționale pentru elevi. A fost o experiența ciudată din punct de vedere al managementului, dar era singura mea opțiune. 

După trei săptămâni de lucrat aici, am primit în sfârșit telefon de la un job la care și uitasem că aplicasem. Chiar în februarie când am ajuns în Iași, am găsit poziție deschisă la Fundația World Vision. Nu știu dacă ați auzit despre activitatea fundației – accesul la educație pentru copiii din rural. A fost de-a dreptul amazing că am trecut de interviuri și că m-am angajat la ei din iunie. De atunci și până acum au trecut patru luni și mă simt destul de recunoscătoare că pe timp de pandemie eu mi-am găsit un job awesome în Iași. 

La Leo alta este povestea. A trecut și el printr-o grămadă de greutăți psihice. I-a fost destul de greu să se obișnuiască cu gândul că urmează să rămânem în Iași o perioadă, că urmează să facem toate lucrurile pe care le-am făcut și în București, de unde am plecat trântind ușa. Adică să ne găsim un job, să strângem bani, să plătim întreținere, să vedem ce pana mea urmează să facem. A aplicat și el la joburi pentru mai bine de 4 luni. Și a fost chemat la doar trei interviuri. La un call center, a trecut și de interviu și de test, dar el s-a gândit mai bine și a refuzat. A zis că pur și simplu i se deschide un cufăr plin cu anxietate numai când se gândește să lucreze într-un birou. Și l-am înțeles.

El a lucrat numai pe drumuri, ca polițist îmbrăcat în civil, 8-9-10 ore pe zi prin București, după hoți de buzunare. Da, cred că un job de birou l-ar fi secat picătură cu picătură. L-au sunat de la Decathlon să lucreze la raionul de camping și activități în natură. Dar după interviu l-au anunțat că au ales pe altcineva cu motivul că au simțit că el e pregătit să plece oricând. Ceea ce este foarte adevărat. După altă lună de încercări eșuate de a găsi un job, îl sună de la Acaju, o terasă-bar-cafenea super drăguță din Iași pentru postul de ajutor de bucătar. Și l-au și angajat după interviu. 

Dar vestea bună este că Leo s-a înscris și a și intrat primul pe listă la Facultatea de Foto-Video din Iași. YEEEEEEY! A fost amazing când a aflat rezultatul, dar chiar a avut un portofoliu amazing. 

Nu am mai scris pe blog, simțeam că pur și simplu nu are sens. Noi eram setați pe altele. De călătorit nu am mai călătorit nicăieri, doar așa o dată în pădurea Bârnova și o dată cu cortul la Pojorâta. 

În pădure la Bârnova.

Iașiul ne-a primit bine. Avem casă, avem joburi, avem facultate, avem un cățeluș pe nume Lyra, avem iubire și mâncare. Life is just perfect for now! Dar dorul de călătorie se înfiripă în gândurile noastre din ce în ce mai mult. Și ne-am decis să ne luăm o mașină ca să putem călători și noi indiferent că e pandemie sau nu, indiferent dacă avem bani sau nu. Dar primul pas….trebuie să ne luăm carnetul. Măcar unul dintre noi :))

De acum înainte voi scrie despre toate experiențele mele și ale noastre de călătorie din trecut și despre viața noastră de zi cu zi în Iași. 

Welcome to our life,

Liz, Leo și viața.


Share and love: