Depresie, acasă și pe unde suntem acum

Depresie, acasă și pe unde suntem acum
Share and love:

În ultimele săptămâni nu am mai scris nimic, nu am mai postat, nu am mai călătorit. Am pus totul on hold pe termen nelimitat. Pentru sănătatea mea mintală. Mi-am dat seama că cedez foarte ușor la presiune, mai ales la presiunea și așteptările setate de mine pentru ce ar trebui să fac, cum și cât. După Spania, ne-am întors în Iași, acasă, locul în care mă gândeam că voi mai ajunge după câțiva ani. Ne-am întors în țară după doar 4 luni după demisie și tot tam-tamul aventurii ce urma să înceapă. 

Am primit un telefon că bunica este foarte bolnavă. Și că mai nimeni nu era disponibil să meargă să o ajute. Am stat în cumpănă câteva zile. Să mergem, să nu mergem, să mergem, să nu mergem. Pur și simplu era dezbaterea aia chinuitoare între inimă și rațiune care mă măcina. Inima îmi zicea că trebuie să ma duc, rațiunea îmi zicea să continui călătoria. Leo mi-a zis că pentru el călătoria continuă oriunde ar fi și că este alături de mine indiferent de ce decizie aș lua. Așa că am decis să iau o decizie. Până și asta este greu în situațiile de cumpănă, decizia să iei o decizie. Fără liste pro și contra, am decis să îmi urmez inima. Nu m-aș fi iertat niciodată să știu că aș fi putut fi acolo pentru bunica, în timp ce aș fi cutreierat lumea fără un scop anume. Oricum nu aveam nici un plan concret după Spania. Și oricât de egoist ar suna asta, plecarea la Iași îmi oferea din nou un scop clar. 

Cu asta în minte, ne-am luat biletele și am ajuns în Iași la jumătatea lui octombrie. Ne-am mutat la buni acasă, în Păcurari, ca să am grijă de ea. Însă boala era destul de avansată, și după două săptămâni buni s-a dus. Au urmat câteva zile crâncene, familie pe care nu o cunoșteam, un sentiment ciudat de goliciune și tristețe, nopți nedormite în așteptarea unei vizite de la ea. Prima oară când mă confrunt cu moartea așa aproape de mine.

Apoi a urmat o săptămână cu mama, o săptămână destul de grea pentru amândouă. Pur și simplu nu știm să comunicăm, avem încă probleme nevorbite, nu știm să ne exprimăm emoțiile și gândurile. Iar nevoia mea de blamare pentru faptul că au plecat este încă foarte puternică și mi-a creat automat niște bariere emoționale și comportamente neprietenoase față de ea. Pe scurt, a fost o săptămână care parcă mai mult ne-a îndepărtat decât ne-a apropiat. 

După toată perioada asta, care m-a lăsat foarte vulnerabilă și emoțional și mental, am decis să îmi canalizez toată energia pe blog și pe planificarea următoarei călătorii. Însă, asta a fost o mare greșeală. Cu perfecționismul în sânge, cu liste lungi de to do în fiecare zi, cu nenumărate lucruri de învățat despre scris, blogging, social media și cu dorința nejustificată de a învăța totul într-un timp foarte scurt, pur și simplu am cedat pe toate planurile. Am cedat nervos, emoțional, psihic și fizic. Adică depresia mea a revenit în forță și m-a imobilizat la pat și într-o bulă de gânduri bolnăvicioase. 

Când ești în depresie, totul ți se pare absolut inutil, de la cele mai banale activități până la planurile de viitor. Gândul că trebuie să pun o pastă plină de chimicale pe o perie care îmi zgărie gingiile de două ori pe zi și să îmi frec dinții de mâncarea pe care trebuie să o mănânc de trei ori pe zi pentru tot restul vieții mele mă epuiza pur și simplu. Gândul că vreau să călătoresc și să scriu despre asta mi se părea de-a dreptul ridicol. As if someone gives a shit despre ce călătorii ai făcut tu. News alert! Totată lumea fucking călătorește în ziua de azi! Iar învinovățirea și imposibilitatea de iertare a proprii persoane, urmate de auto-pedepsire psihică și dorința de izolare, te urmează peste tot, tot timpul.

Dar cel mai greu este atunci când realizezi că ești în depresie, realizezi că toate gândurile alea nu sunt ale tale, ci sunt ale bolii, și totuși decizi să rămâi în locul ăla întunecat pentru că crezi cu toată ființa și toate celulele tale că asta meriți. Cum s-a întâmplat și în cazul meu.  

Însă terapeuta zice că eu sunt un caz de depresiv funcțional. Adică la un moment dat, pot să mă ridic din pat, să descui ușa camerei și să fac activitățile zilnice. Asta se întâmpla și pe la 4 după-amiaza, și pe la 8 seara, depindea când aveam câte un trigger care să mă imobilizeze într-un episod depresiv. 

Așa că Leo a decis pentru mine să punem absolut totul pe pauză. Să șterg toate listele interminabile de to do, să nu mă mai chinui să scriu pe blog ca să nu mă mai blamez în fiecare zi că nu am mai scris ceva, să eliminăm absolut toate activitățile care m-ar fi stresat sau care ar putea pune presiune pe mine. Și eu l-am ascultat pentru că mi-a demonstrat de mai multe că știe să își trăiască viața mult mai bine ca mine. Leo ia lucrurile pas cu pas și este mult mai calm. Are siguranța aia divină că totul va fi bine dacă iei lucrurile mai cu ușurință și că toate se întâmplă la timpul lor. 

Așa am ajuns ca timp de o lună și ceva să ne uităm doar la filme și seriale toată ziua, să gătim, să ne uităm la știri, să facem câte o plimbare pe afară, să ne întâlnim cu prietenii, să bem și să dansăm, să facem puzzleuri și să jucăm trivia. Dar activitatea principală a fost să ne uităm la filme și seriale de cum ne trezeam. Ne-am uitat la The Leftovers, Euphoria, The Night Of, Olive Kitteridge, The New Pope, Girls, The Succesion, The Witcher, Watchmen, His Dark Materials, Friends. 

Și la câteva filme ok precum Good Boys, The Hobbit, Maleficient, Spotlight, The Aeronauts, I Am Mother, Where’d you go, Bernadette?, Joker, Us, The Report, Palm Beach, Ad Astra, The Peanut Butter Falcon și încă câteva.

Mulțumim Silviu pentru contul de HBO GO!

Au fost cinci săptămâni de recuperare psihică, de restructurare a gândirii, dar și de amorțeală completă de la tot ce mă afecta. Și a fost bine! Fără resentimente, fără regrete, fără să ne intereseze ce ar zice alții. Însă cu terapie săptămânală și tratement cu medicamente. 

Și uite așa, nefăcând nimic, am primit un mail  prin decembrie de pe o platformă că o organizație din Turcia vrea să mă contacteze pentru că are nevoie de voluntari. Intrigată, intru pe platforma de la care am primit mailul, European Solidarity Corps, pe care realizez că mi-am făcut cont cu un an în urmă, cu profilul frumos completat ca un CV. Răspund pozitiv organizației, ei îmi confirmă participarea, le scriu despre Leo, ei confirmă și participarea lui și uite așa ne pregăteam pentru următoarea aventură.

Am ajuns aici de fix o săptămână și vom sta două luni. Suntem în Gaziantep și ne vom implica în activități de educație non-formală cu copii și tineri refugiați. Ni se oferă cazare și niște bani de buzunar. Iar restul ține doar de noi, să vizităm, să ne facem prieteni, să învățăm turcă și să mâncăm câte un doner-durum-kebab pe zi. Când o să învățăm diferența dintre ele, o să scriem.  

 

Cafea cu fistic într-o cafenea mică din bazarul din Gazinatep.

În continuare mă confrunt cu depresia, dar tratamentul medicamentos și faptul că sunt iar într-o călătorie mă ajută foarte mult, mă țin activă, curioasă și mă fac să iubesc viața. Urmează să reîncep terapia pe care am întrerupt-o pentru vacanța de iarnă și plecarea noastră. Sunt optimistă și încrezătoare că voi reuși să trec peste asta. 

Cât despre blog și pagina de Facebook, am decis să scriu când simt cu adevărat, să nu mai pun presiune pe mine, să iau lucrurile mai ușor și poate presiunea pe care mi-o impuneam acum 2 luni se va transforma în plăcere. Așa că, voi scrie și voi posta când și când cu riscul că reach-ul va fi mic 🙂 I gotta do, what I gotta do pentru binele meu.

 

Liz, Leo și viața,

1 world = 1 love


Share and love: