Gânduri și câteva lecții de pe Camino de Santiago
Camino sau drumul care ne-a dus pe culmile coastei de nord a Spaniei, pe culmile disperării noastre, pe culmile fericirii noastre, pe culmile aventurii care tocmai ce stă să înceapă…
Pe Camino am plâns cu lacrimi adevărate de durere fizică și de durere sufletească. Ne-am dat seama cât de mult sufereau și încă suferă sufletele noastre, câți ani nu le-am ascultat suferințele, dorințele, nevoile. Sufletele noastre nu prea au primit mâncare, somn, vacanță pentru că nu știm cum să le dăm toate astea. Pe noi nu ne-a învățat nimeni. Nu ne-a învățat nimeni să ne ascultăm și să ne acceptăm cu adevărat pe noi, cine suntem noi și ce vrem cu adevărat. Am fost luați pe sus de vârtejul vieții, am intrat în depresii și uite așa am ajuns pe Camino cu speranțe că vom face un pic de liniște în viețile noastre ca să ne ascultăm pe noi înșine și unul pe altul cu adevărat.
Se spune că Camino de Santiago este un drum inițiatic în viața fiecărui pelerin, indiferent de motivele fiecăruia. Noi am ales Camino cu bună conștință să ne deschidă aventurile prin lume. Și pe măsura vorbelor, Camino a fost pentru noi un drum inițiatic pe mai multe niveluri.
Noi am plecat încercând să avem inima, mintea și sufletul deschise la tot ce avea să ne ofere drumul, crezând că asta va fi modalitatea să make the best out of it. A fost foarte egoist din partea noastră să gândim așa, pentru că tot ce am așteptat au fost minuni, oameni buni și iluminare, bineînțeles. Însă, Camino ne-a învățat că trebuie să și oferim, nu doar să așteptăm. Că trebuie să și muncim pentru a fi mai buni, nu doar să așteptăm. Că trebuie să le ascultăm inimile și sufletele altora, nu doar pe ale noastre. Că o inimă deschisă cu adevărat este atunci când înțelege bucuria și suferința altuia, că o minte deschisă este atunci când nu mai judecă pe alții, că un suflet deschis este atunci când nu se mai frământă cu lucruri mărunte și neimportante. Off Eliza, off Leo câte mai aveți de învățat!
Camino ne-a demonstrat că limitele mentale și sufletești, că comportamentele construite de-a lungul anilor începând cu copilăria, că reacțiile pre-fabricate pentru diferite situații ne vor bântui ființa și gândirea indiferent dacă suntem pe Camino, la serviciu, în vacanță, în oraș cu prietenii. Indiferent de locul în care suntem, dacă nu lăsăm experiența și momentele pe care le trăim să contribuie cu câte un strop de schimbare la planul de a deveni mai buni, atunci noi vom fi același Leo și aceeași Eliza ca înainte să fi plecat de acasă.
Adică, ne-am dat seama că ori ne lamentăm în a ne plânge de prea multă căldură, oboseală, greutate, beșici, foame, sete, somn ori avem grijă de toate problemele astea mici din prima că să nu ne mai țină mintea ocupată și să avem libertatea să vorbim într-adevăr cu oamenii, să ne bucurăm de peisaje și de mers.
Am realizat cu câte gânduri inutile ne ocupăm mintea în fiecare zi, în loc să ne lăsăm spațiu să visăm și să ne imaginăm pe noi înșine realizându-ne visurile sau mai bine zis să ne imaginăm pe noi înșine realizând care ne sunt visurile!
Noi am fost nevoiți să mergem pe Camino să ne dăm seama sau să ne aducem aminte de toate lucrurile astea. Poate voi le știați deja, și dacă le știați, spuneți-le mai departe și la alții…
Liz, Leo și Camino,
1 world = 1 love