Pe Camino de Santiago în doi

Camino poate să întărească o relație sau să o despartă. Asta am auzit de câteva ori înainte de plecare. Nouă nici nu ne-a trecut prin minte faptul că urma să plecăm pe Camino ca și cuplu, ci a venit ca o decizie naturală să vrem să facem Camino împreună gândindu-ne doar la experiențele pe care urma să le trăim. Când am auzit prima oară asta bineînțeles că gândurile au început să dea năvală peste toată starea noastră de bine. Mai mult a mea decât a lui Leo. Am vorbit și ne-am asigurat că orice s-ar întâmpla rămânem împreună, că nu ne despărțim, că nu se duce unul singur să verifice de unde a venit zgomotul ciudat din tufișuri, dacă campăm în pădure, în mijlocul nopții, ci mergem amândoi și dacă simțim nevoia de o pauză unul de la altul mergem la o distanță de câțiva zeci de metri unul în fața altuia cât să ne vedem. Ne-am promis unul altuia și am plecat cu încredere. Undeva în sufletul meu știam că mi-ar plăcea să avem măcar o zi de pauză, de curiozitate, să vedem cum e, cum ne descurcăm și dacă ne este dor unul de altul. Nu s-a întâmplat! Însă acum, gândindu-mă în urma, nici nu mi-aș fi dorit să se întâmple pentru că nu am mai fi avut tot timpul să ne cunoaștem și mai bine, să ne certăm și să găsim noi soluții la probleme și noi modalități de împăcare, să ne descoperim și să ne iubim și mai mult. 

Mulți sunt surprinși că am reușit să ne suportăm unul pe celălat pentru 37 de zile consecutive petrecute non-stop împreună. Însă au fost multe zile extrem de grele când credeam că putem să explodăm, că vrem să ne dăm bătuți, că pur și simplu nu ne mai suportăm. Secretul nostru? Răbdarea lui Leo. Cred că nu am fi reușit să terminăm drumul cu bine fără răbdarea nemărginită a lui Leo, fără bunătatea și dorința lui necontenită să mă înțeleagă. Am avut câteva momente grele, cu mintea în toate direcțiile, cu sufletul în bucățele și cu o depresie netratată. Am refuzat să mai merg într-o zi, pur și simplu m-am așezat pe o bancă după o ceartă și am refuzat să mă ridic pentru mai bine de o oră-două deși se înnopta și noi încă nu aveam loc de dormit. Am refuzat să mai vorbesc într-o zi pentru mai bine de 5 ore, am rămas nepăsătoare la ce se întâmplă, pe unde mergem, când facem pauză sau ce mâncăm. Într-o zi am fugit de Leo și i-am spus să nu mai vină după mine pentru că nu trebuie să facem totul împreună, eu mă duc la camping și el să facă ce vrea. Toate simptome depresive și ecouri ale unor traume care, netratate, și-au urmat cursul și s-au format de-a lungul anilor în comportamente de genul ăsta. Eu știam că urma să plec cu depresia la drum, iar Leo se aștepta să am momente negre. Am plâns mult, am vorbit destul de puțin despre asta pentru că eu eram ca un seif blocat cu lacăt, cod și cifru când venea vorba să discutăm despre ce simt și ce gândesc. Dar am trecut peste cu bine cu răbdarea lui Leo…care are și ea o limită, însă acum știu care este limita și încerc să nu o mai forțez. Și mă bucur că îi știu această linie pentru că mă ajută și pe mine să îmi limitez stresul, furia, supărarea sau orice i-ar pune la încercare limita răbdării. 

Și Leo a avut momentele lui grele, oboseală fizică, oboseala psihică după ce mă consola pe mine, anxietăți și alte scheme din bagajul usual al unui tânăr român. A fost întradevăr o încercare să reușim să fim alături unul de celălat în momentele grele de genul ăsta și am învățat multe unul despre celălalt. Am învățat că fiecare are ritmul lui de a face lucrurile și că e ok să mai luăm o pauză din când în când să îl așteptăm și pe celălalt cu câteva încurajări. Am învățat că iubirea nu e for granted, că a spune cuiva te iubesc din când în când nu este îndeajuns. Am învățat să vorbim mai multe despre sentimentele noaste și să ne ascultăm mai mult. Asta am învățat de la o familie din Statele Unite cu care am mers câteva zile, doi părinți și doi copii de 15 și 18 ani,  care ne-a impresionat cu câtă ușurință reușeau să exprime ce simt, cum sunt, ce gândesc fără frica de a fi judecat, fără a jigni, cu deschidere și blândețe. Am învățat că viața este frumoasă, că oamenii sunt extraordinari, că este bine să ai răbdare până ce îți dai seama că oamenii sunt extraordinari, că este bine să fii bun cu cel de lângă tine și când nu știi ce să zici, un zâmbet este îndeajuns câteodată. Și am mai învățat că suntem mai puternici decât credem că suntem! Toți suntem mai puternici decât credem că suntem însă majoritatea stăm într-o latență fizică și mentală și ne repetăm întruna că nu putem. Însă împreună, eu și Leo suntem și mai puternici, o lecție pe care o descoperim de fiecare dată când trecem printr-o situație de urgență și trebuie să o rezolvăm.

Vă sfătuim să mergeți pe Camino ca și cuplu? 

Da! Vă sfătuim cu inima deschisă să vă lăsați să aveți experiența asta minunată împreună pentru că, cu siguranță o să aveți atât de multe de învățat despre celălalt, despre voi și relația voastră, despre câteva limite și cum sau dacă să le depășiți. Voi o să vă faceți propriul Camino, cât de lung sau scurt, câte zile, unde stați, ce mâncați, pe unde mergeți, depinde doar de cum sunteți și ce vreți voi. Oricum magia Camino are ceva pregătit pentru toți…și, ce este mai frumos decât să te bucuri de neprevăzut împreună? 

Liz, Leo și Camino, 

1 world = 1 love