Un copil care are nevoie de votul tău

Un copil care are nevoie de votul tău
Share and love:

Nici nu știu cum să încep povestea asta. Știu că este despre călătorii, călătorii ei, despre suferință, dor, familie și distanță. Cred că de la povestea asta mi se trage mie dorul ăsta nebun și inexplicabil de ducă, de aventură și de căutare.

Este povestea familiei mele care, în 28 de ani ai mei, a fost împreună și completă doar vreo 8 ani. Povestea asta este și despre România, despre corupție, sărăcie și despre cât este de important să mergem la vot mâine. 

Ce este ciudat este că abia îmi amintesc acei 8 ani pe care i-am petrecut împreună. Nu au fost consecutivi. Încerc să îmi aduc aminte momente în care am stat toți împreună la masă, momente în care am plecat împreună în excursii, momente în care au fost cu toții la o serbare de a mea. Cred că am câte o amintire pentru fiecare situație. 

Știți cum se spune că viața este despre alegeri și că trebuie să trăiești apoi cu consecințele. În toată povestea asta eu nu am ales nimic, dar am suportat consecințele.

Nu am ales să locuiesc doar cu sora mea de la 14 ani. Nu am ales să nu vină nimeni să mă aștepte când ies de la examenul de capacitate, când ies de la examenul de bacalaureat sau să fiu singura care nu primește flori de la părinți la premiere.

Nu am ales să mă pregătesc singură pentru banchet, să mă înscriu singură la facultate, să mă mut singură în alt oraș. Nu am ales să trec singură prin primul sărut, prima menstruație, primul prieten, prima îndrăgosteală, prima suferință din dragoste. Însă, le-am făcut pe toate, singură, cu mama și tata martori la telefon. 

Distanța crează niște relații foarte ciudate. Eu am crescut fără ei, am trecut prin adolescență singură, m-am maturizat singură și m-am format ca și tânăr adult. Ei s-au schimbat, au trecut printr-o perioadă de tranziție în străinătate, de adaptare, de integrare. Le-au apărut primele fire albe fără mine, primele riduri fără mine, îmbătrânesc fără mine să le fiu alături. Cumva am crescut cu toții separați și am ajuns să nu ne mai cunoaștem cu adevărat. Să nu mai știu ce vor ei cu adevărat de la viață, cum sunt ei împreună și separat, să nu mai știu ce suferințe și ce dorințe au, ce preferințe și ce cerințe au de la viață.

Au decis să plece pentru că România nu le oferea toate condițiile pe care le voiau ei pentru copiii lor. Și singura opțiune valabilă a fost să plece singuri. A fost un moment de cotitură incredibil în familia noastră, cu multă suferință. Nici nu vreau să îmi imaginez cum s-a simțit mama când a plecat în Italia cu un bagaj mic pe umăr și cu noi două în tocul ușii făcându-i cu mâna până când a coborât scările. Nici nu vreau să îmi aduc aminte prima zi când am rămas oficial singure în casă, doar eu și sora mea. A fost liniște câteva zile…

Asta este doar o mică parte din povestea noastră, o mică parte doar din perspectiva mea. Mai sunt celelate trei povești din perspectivele lor pe care nu am reușit să le împărtășim unul cu altul, încă. 

 

Noi toți cum câțiva ani în vizită la Cluj, pe vremea când selfiurile erau la început.

 

Mai sunt mii de povești nespuse ale unor copiii care chiar acum au ambii părinți plecați în străinătate, povești care poate nu sunt așa de fericite ca a mea.

 

Sunt 4 milioane de români plecați în străinătate.

159.000 de copiii cu unul dintre părinți plecați,

dintre care aproximativ 25.000 copiii cu ambii părinți plecați conform Inspectoratelor Școlare Județene, în 2018.

 

Însă cifrele sunt probabil mult mai mari. Puteți citi mai multe pe http://www.copiisinguriacasa.ro/, un proiect Salvați Copiii.

Așa că vă rog să ieșiți la vot pentru toți copiii care sunt nevoiți să locuiască singuri, pentru toți părinții cu sufletele distruse care au fost nevoiți să plece în străinătate fără copiii lor, pentru un viitor fără suferință, pentru familii fericite, pentru mine, pentru voi!

 

Cu iubire și dor, 

doar Liz.


Share and love: